Hipodromul din Ploiești: un simbol pentru unii, un loc al amintirilor pentru alții

Probabil și tu, ca și mine și alte sute de ploieșteni, ai strâns în timp cel puțin o amintire legată de Hipodromul din Ploiești. Nu știu cum îl mai percepi tu în prezent, dar cred că Hipodromul din Ploiești  rămâne locul care a impregnat asupra multora sentimente diverse, dar contrare: mândrie pentru unii, dezamăgire pentru alții, optimism și neîncredere în schimbări pozitive, liniște și furie, bucuria unui trecut frumos și tristețea unui prezent problematic.

Sunt sigură că există multe povești spectaculoase legate de Hipodromul din Ploiești. Cu siguranță multe dintre ele sunt mai atractive și mai frumoase decât cea pe care o spun eu în rândurile de mai jos. Din păcate nu am prins perioada lui de glorie, nu am fost la prea multe concursuri făcute la hipodrom, nu m-am cățărat în toți zarzării de acolo, nu am vizitat niciodată hergheliile, dar aș putea spune că Hipodromul era rutina plăcută care mă detașa de toate și care astăzi simt că îmi lipsește. Probabil zilele de vară își spun cuvântul…
Lucrările de reabilitare au fost finalizate… sau aproape, dar cred că partea cea mai grea abia acum începe. Sper din tot sufletul că lucrurile nu vor rămâne doar la stadiul de “reconstruire” și că în timp, hipodromul va merita în sfârșit să fie numit „singurul hipodrom de trap din România”.

Dragă Hipodrom,

Nu știu dacă tu îți amintești,  dar eu încă am în memorie ziua în care ne-am întâlnit prima dată. Este adevărat, imaginea ta îmi este destul de vagă…aveam mai puțin de 4 ani așa că se explică. Era weekend, era o dimineața de vară și eram cu tata. Știu că urmăream cursele de cai uitându-mă printre barele de la gardul tău galben de lângă pistă. Nu înțelegeam nimic. Totul era o noutate pentru mine, dar mă fascina agitația, veselia și energia din jurul meu. Oamenii vorbeau despre cai, eu nu înțelegeam ce este un jocheu, ce e cu trăsura aia din spatele cailor și de ce aplaudă lumea fascinată în timp ce caii fugeau pe pistă.  M-a mirat însă că imaginea asta mi-a rămas în minte, deși am foarte puține amintiri păstrate din primii 6 ani.

De atunci, relația noastră a evoluat încet, constant dar frumos. În adolescență ne vedeam des. Descoperisem aparatele foto digitale, iar tu ne ofereai cadrele perfecte, mai ales seara când apunea soarele, iar poarta ta se vedea într-un contre-jour minunat.

Dacă nu erau cai, cineva trebuia să alerge pe pistă

Atunci mi-am dat seama că locul tău îmi oferă o liniște aparte. Deveneai un loc în care evadam ca să îmi pun toate gândurile în ordine sau doar să mă recreez.  Neavând parcuri în apropierea Barierei București, tu erai evadarea mea din timpul săptămânii și probabil a altor oameni plictisiți să stea în case. Dacă tot ești aproape, am zis, măcar vara să profit de sentimentul fain pe care mi-l oferi. Așa că pista ta a devenit locul perfect pentru alergare. La început abia puteam alerga o singură tură. Mi se părea că pista aceea e interminabilă și mai mult decât chinuitoare…devenea pe zi ce trece o pistă de întrecere cu mine însămi și cu gândurile mele. Gâfâiam, mă enervam și continuam…din când în când,  puneai câinii să mă alerge, probabil așa încercai tu să mă motivezi. Când mă apropiam de herghelii, deja auzeam câinii lătrând, abia așteptam să ajung în zona aceea pentru că trebuia să mă opresc din alergat și să merg până când treceam de pericolele “jucăușe”. 

Cu timpul, m-ai ajutat să îmi antrenez rezistența, așa că acum două veri puteam alerga chiar 6 ture fără să mă opresc. Îți mulțumesc pentru asta, n-ai idee cât de mult ai contribuit la tot acest proces.

Din păcate, tot cu timpul, vedeam cum te degradezi. Mă întristam când mă uitam la tine și îmi imaginam ce minunăție ai putea fi dacă totuși cuiva i-ar fi păsat cu adevărat de tine…De la an la an clădirea ta cu multe geamuri părea din ce în ce mai plină de fantomele unui trecut glorios. Mă obișnuisem cu ideea că viitorul tău era deja stabilit: vei fi lăsat în paragină la fel ca multe alte clădiri din România,  hergheliile vor fi dărâmate, iar pista va fi acaparată de buruieni.

O nouă amăgire?

Vara trecută am fost foarte fericită să aflu că cineva s-a gândit să îți scrie un scenariu mult mai bun. Părea un viitor pe care n-aș fi îndrăznit să mi-l imaginez vreodată: un hipodrom la standarde europene, cu 2 piste, tribune pentru 1.400 de spectatori, grajduri, 3 parcări pentru  219 locuri, etc.

Am așteptat cu nerăbdare finalizarea lucrărilor, ca să te pot revedea sub noua înfățișare.  Nu ai idee cât de mult m-am bucurat când am aflat că cineva s-a gândit și la tine…Dar acum mă întreb dacă s-au gândit la tine sau doar la ei? 

Astăzi arăți minunat – văzut din elicopter, din fotografii puse de parlamentari pe net doar ca să se laude cu rezultatele ,,muncii” lor sau văzut peste gardul tău cel nou…Daaar, să știi că în imaginația mea proiectul de modernizare te-ar fi transformat nu doar într-o simplă construcție modernă, ci într-un vis pe care mulți l-au așteptat cu entuziasm.

Totuși, sunt încă dornică să te revăd, chiar dacă lucrurile vor sta la fel ca înainte, dar sub o altă înfățișare. Habar n-am când voi vedea prima competiție la Hipodrom. Până atunci, aștept cu nerăbdare să mă plimb din nou în locurile care, cândva, erau o terapie pentru mine!

Cu mult drag,

Andreea

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s